Am înțeles în sfârșit de ce mă apucam de dietă în fiecare luni și cedam joi. Acum am un mod de a mânca pe care îl pot păstra fără să simt că trăiesc cu restricții permanente. Nu mai număr fiecare înghițitură și, culmea, tocmai așa am slăbit.

Pentru mine a contat cel mai mult că am simțit sprijin, nu presiune. Am slăbit, dar mai important, nu mai trăiesc cu vină de fiecare dată când mănânc ceva în afara planului. Mă simt om normal, nu robot pe dietă.

Am pornit cu ideea că nu o să reușesc nici de data asta. Acum dorm mai bine, mă simt mai ușoară și am mai multă răbdare cu mine și cu cei din jur. Soțul chiar mi-a zis că sunt mai liniștită, nu doar mai slabă.

Programul mi-a dat claritate. Nu mai sar dintr-o dietă în alta și știu exact ce am de făcut când apar zile mai haotice. Am avut și derapaje, normal, dar nu mai arunc totul la gunoi pentru o pizza.

Credeam că nu am timp pentru nimic. Când am început să pun în practică pașii simpli din program, am realizat că pot avea grijă de mine fără să sacrific tot restul. Nu iese perfect, dar iese constant, și asta contează.

Pentru prima dată nu m-am simțit judecată pentru kilogramele mele. M-am simțit înțeleasă. Am învățat să nu mă mai pedepsesc cu cardio după ce mănânc ceva „greșit” și să revin normal la următoarea masă.

Mi-am dorit să fiu un exemplu pentru fetița mea, nu doar să mai intru în niște blugi vechi. Acum mă vede că gătesc altfel, mă vede că fac mișcare, și chiar dacă uneori mai obosesc, simt că pentru ea merită tot efortul.

Mi-a fost frică de antrenamente, că o să fie prea greu. De fapt, au fost exact cât trebuie. Am pornit de la zero, cu pauze dese, și acum urc scările fără să gâfâi. Pentru mine asta e uriaș, chiar dacă nu arată spectaculos pe Instagram.

Înainte să încep, mă cântăream zilnic și îmi stricam ziua din cauza unei cifre. Acum mă uit mai mult la cum mă simt și la cum îmi vin hainele. Am slăbit, dar cel mai tare mă bucur că nu mai trăiesc cu frica de mâncare.

Nu mai simt că sunt „la regim”. Am zile bune și zile mai puțin bune, dar nu mai abandonez totul pentru că am mâncat o prăjitură. Mă simt, în sfârșit, adult la masă, nu copil prins că a greșit.

Mi-am recăpătat energia de peste zi. Nu mai am căderile acelea de după-amiază și nu mai simt nevoia să mănânc „ceva dulce” ca să pot continua. Simt că, în sfârșit, corpul și mintea joacă în aceeași echipă.

Nu am fost perfect, dar am fost constant. Am slăbit mai puțin decât „promit” alte programe, dar diferența e că nu simt că trebuie să mă opresc. Pot continua așa ani de zile și asta pentru mine valorează mai mult.

Cel mai mult m-a ajutat faptul că nu m-am mai simțit singură în proces. Am avut cu cine să vorbesc când îmi venea să renunț și asta m-a ținut în joc chiar și în săptămânile mai grele.

Am învățat să nu mai pornesc de la „tot sau nimic”. Acum știu că o masă mai haotică nu strică tot progresul și nu trebuie să „recuperez” cu ore de cardio. Doar revin la structură și merg mai departe.

Mi-am dat seama că nu trebuie să aleg între grijă de mine și grijă de familie. Am găsit un ritm în care pot pregăti mese pentru toți și, în același timp, să am și eu rezultatele pe care mi le doresc.